Sub cerul cenuşiu şi-ntunecat al toamnei
Privesc profund, admir pădurile-aurite
Şi parcă simt, domol misterul mă cuprinde
Înconjurată sunt acum de către zei
E cerul, e pamantul, este apa
Sunt miile de stele din văzduh
Sunt toți cei ce veghează noaptea
Până și soarele sau luna cea de sus
Sunt ei, chiar păzitorii noștrii,
Ai anotimpurilor, vremii ce-a trecut
Sunt zânii tomnatici cei ce zorii
Zilelor în amurg au prefăcut
Iar în astă pădure vie, dar moartă
Pătrund cu sfială împingând de poartă
Ușor mă prefac în lumină străluce
Iar codrul cel negru și vechi mă seduce
În adâncul său aflu un grai nerostit
Un cântec măiastru de îndrăgostit
Mă mișc dar nu pot să rostesc chiar nimic
Nestăvilitei tăceri îi devin ucenic
O altă lumină lângă mine răsare
Zăresc ca-n oglindă o albă-nfățișare
Chipul mi-atinge cu mâna-i de-argint
Deși pare tristă, ochii dânsei mă mint
Mă feresc și fug, neputând să grăiesc
Dar șoimana-mi aruncă blestemul zeiesc
Pădurea straveche și acum o cutreier
Prin pasaje secrete rămân un condeier.
