Muritori suntem cu toţii pe acest răpus pământ
Omenesc ni se încheie viaţa-ntr-un deznodământ
Un punct în care somnul ne va fi rostit
Iar vremea cea de călător va lua sfârşit
La zidul morţii noastre, vor zăcea plângând
Familii îndoliate, citind adânc, profund
Versuri demult ramase din al vieţii port
Versuri nemuritoare cu autorul mort
Dar zidul morţii mele va fi tăcut şi gol
Fiindcă eu în stele voi merge ca un sol
Ţinând stindardul morţii în a mea albă mână
Un ucenic al lunii, nemuritoare zână
Dar nemurirea asta etern o voi trăi
În moartea mea profundă cu sentimente vii
Iar astă moarte pură, nemuritor va fi
Trăindă-n ochi de cer, ascunsă-n elogii
Şi-atunci când orizontul eu nu-l voi mai vedea
Decât lumea întreagă - în nemurirea mea
La zidul morţii mele voi vedea 'tunci zăcând
Nenumărate roze pe-al meu cel sec mormânt
Iar moartea îmi va fi atunci răspuns
La toate întrebarile pe care mi le-am pus
Fără să realizez că timpul nu-i de-ajuns
Decât pentru o viață, dar sufletul e-apus.
În a mea albă înnegrire înspre moarte
În muribunda mea bolire spre sepultură
Nemuritoare-n veci voi fi păstrată-n carte,
Rămas gravat un nume de făptură
În trăirea eternă, totuși fără de viață
Mă voi ascunde în infinitul abis ceresc
Traversând imperiile unui tărâm nepământesc
Nemuritoarea moarte, adânca bătrânețe..
Tăramul alb de gheaţă răsare la apus
Copacii singurateci din ei vlaga au scurs
Vezi numai urme-n nea, urme de paşi domoli
Şi-un soare pal şi trist, cu norii săi cei goi
E iarna iar, e rece.. pustiu dar fermecat
Şi frigul mă petrece cu vânt neînduplecat
Pădurea urlă tare un imn necontenit
Şi ceaţa-uşor se lasă pe plai încremenit
Acum e-un aer rece, şi luminat văzduh
Şi lângă lacul palid se mai zăreşte stuh
Priveliştea se-ascunde de noaptea ce-o sa vină
Cu luna sa maiastră şi linistea deplină
Un corb se mai aude, cu graiul său temut
De printre codrii negri, uscaţi, cu freamăt surd.
S-a rătăcit un vuiet pe-o pajişte lucindă
Ce fără margini zace, un labirint - oglindă
E iarnă iar în ochii mei, urlând tăceri depline
E iarna siluetelor, zăpezi şi ger în mine
E iarnă - lacrimi de argint, miraje fascinante
E iarnă, trupu-mi e răcit şi gându-mi e departe...
Omidă-ntre fluturi, târându-mi agale
Lumina din spate cu coatele goale
Cu părul cenuşă şi iris din lut
Şi trup din argilă cu suflet tăcut
Tu mă critici mereu că nu-s tu, că-s omidă
Nu zbor, nu zâmbesc, nu mă place oglindă
Că nu-s ea, că nu-s ei, că sunt nimeni, că-s eu
Că sunt albă sau seacă sau rece, ţi-e greu?
Ţi-e greu să mă vezi, ţi-e greu să m-auzi
Ţi-e greu să mă strigi, să ma scuturi de frunzi?
Ţi-e greu să citesti ochii-mi pali si tăcuti?
Ţi-e greu.. sau, ca toţi, doar nu vrei să m-auzi?
Tu eşti toţi, eu nu sunt, şi iar - toţi sunteţi tu
Cuvinte să-mi zici ai destule, cum nu?
Priviri să-mi arunci ai destule, ai avut
Mă-ntreb, măcar ştii cât amar ai cernut?
