Fum

Lumina-i aprinsă în camera rece

Iar vuietul mort al iernii ce trece

Răsuflă-ntre noi mii de șoapte

Oh, vis efemer de inimi necoapte!

Mai priveşte-mă-n ochi înc-o zi

Insistent, cu figura-ţi plăpândă

În neliniște mintea-mi scufundă!

Lăsând capul în jos, voi zâmbi.

Mai vorbește-mi încet înc-o oră

Rătăcit prin cuvinte, de teamă

Înspre aripi de veghe mă cheamă

În pustiul din sear' incoloră

Mai ascultă-mi povestea 'nc-o clipă

Prins captiv în desene de cretă

Și-ți voi da răspunsuri, discretă

Cât timp fumul din jur se disipă

Fire de praf îmi acoperă trupul

Tăcerea-mi învăluie suflul

Doi ochi sângerii rătăciți mă îmbată

Mă simt vie și moartă totodată..

Toamnă

Frunze mutilate-n ploaie
Sorb asfaltul obosit,
Picături de apă taie
Voal de ceaţă irosit.

Vânturi reci strivesc caisul,
Si mă-ndoaie, mă rănesc,
Mă cuprind pe dinăuntru-mi
Și tăcut, mă răscolesc.

Geamul scârțâie în beznă, 
Vătămat de-o creangă surdă. 
Mi se-agaț-un mort de gleznă
Și nostalgic mă îmburdă.

Un miros intens de putred
Se împraștie-n mine
Și-n ecoul noptii, șubred
Sufăr - de melancolie.

Vagonul Clandestin

În tăcere strâng din ploape
Capul pe genunchi mi-l ţin
Ochii verzi tind să mai scape
Luând vagonul clandestin

Întuneric. De departe
Vin fantome din prezent
Să recite Moarte - Moarte
Pasagerului absent

Trenuri încă deraiază
Iar eu încă delirez
Controlorul stă, fumează
Din trabucul irlandez

Şine se dilată, 'ncinse,
Eu privesc pe geamul spart
La luminile aprinse
Ce decoruri reci despart

Gara nu-i în apropiere
Când cobor? înca nu ştiu.
Trenul ţiuie-n tăcere
Iar eu încă mai sunt viu...

Poate

Mă cufundam în greul somn de noapte
Închizând porţi din raiul cu şoapte
Şi de pe nor pe nor păşeam agale
Şi pas cu pas descopeream câte o cale
Către-un palat din foc sau din cristal

Aievea mă pierdeam printre copaci
Şi m-ascundeam pe sub aripi de draci
Eram micuţă şi fragilă şi înceată
Cu cerul ca ghid şi talpa ca roată
Pe un tărâm ce fost-a ars în flăcări

Acum, în scurta şi banala viaţă
Simt vânt puternic cum îmi bate-n faţă
Şi dorm, şi vad copaci şi vad şi îngeri 
Dar sunt în vis sau împietriţi de plângeri
Şi simt că nu mai e ca mai demult...

Poate că "mai demult" e doar un vis
Poate c-aştept degeaba acel "bis"
Poate că prin arome aspre eu mă pierd
Poate mă mai rănesc şi totuşi iert
Poate voi spune veşnic "poate"...

Pădurea

 Sub cerul cenuşiu şi-ntunecat al toamnei

Privesc profund, admir pădurile-aurite

Şi parcă simt, domol misterul mă cuprinde

Înconjurată sunt acum de către zei

E cerul, e pamantul, este apa

Sunt miile de stele din văzduh

Sunt toți cei ce veghează noaptea

Până și soarele sau luna cea de sus

Sunt ei, chiar păzitorii noștrii,

Ai anotimpurilor, vremii ce-a trecut

Sunt zânii tomnatici cei ce zorii

Zilelor în amurg au prefăcut

Iar în astă pădure vie, dar moartă

Pătrund cu sfială împingând de poartă

Ușor mă prefac în lumină străluce

Iar codrul cel negru și vechi mă seduce

În adâncul său aflu un grai nerostit

Un cântec măiastru de îndrăgostit

Mă mișc dar nu pot să rostesc chiar nimic

Nestăvilitei tăceri îi devin ucenic

O altă lumină lângă mine răsare

Zăresc ca-n oglindă o albă-nfățișare

Chipul mi-atinge cu mâna-i de-argint

Deși pare tristă, ochii dânsei mă mint

Mă feresc și fug, neputând să grăiesc

Dar șoimana-mi aruncă blestemul zeiesc

Pădurea straveche și acum o cutreier

Prin pasaje secrete rămân un condeier. 

Pentru Ea

Astăzi ţi-am scris să-ţi spun un dulce "La mulţi ani!".
Nu te cunosc de mult, de multă vreme
Dar 'mi amintesc cum ne plimbam pe sub castani
Când toamna vântul printre frunze geme

N-am să te uit deşi vor trece ani destui
Amica mea cu părul ca şi jarul
Cu buzele pale şi cu ochii căprui
Şi-mi pare rău că azi uitat-am darul

Ți-am scris aceste scurte versuri ca să-ți zic
Că mi-era dor de îngerul din tine, însă
Cu mine - sora mea iubită - n-am nimic
Decât o inimă-ntr-un ambalaj ce-i stinsă

Și te iubesc cât timp va arde ăst chibrit
Nu las să treacă timpul fără tine
Ești umbră pe uscatul meu pământ umbrit
Și lângă mine o eternitate te voi ține!

-Pentru Oana.

Suflet pierdut

La poalele castelului ancestral 
M-am refugiat, fugind în întuneric. 
Atrasă de sunetul orchestral, 
Aud un vuiet calm şi atmosferic 

Pătrund în neatinsul coridor
Respir adânc, nu ştiu ce îmi urmează
Parcă plutesc, sau paşii mă adorm
Misterul mă pândeşte, mă vânează.

Parcurg culoarul rece şi tăcut
Spre camera cea veşnic medievală.
În ea pătrund c-un sentiment plăcut
Atunci îmi deschid ochii, cu sfială

Mă-ndrept către oglinda ce m-atrage,
Dansează candelabrul, mă ridică
Atunci simt un fior cum mă retrage
Începe-un dans de lumânări.Mi-e frică!

Zăresc pe jos zăcând o simplă fiinţă 
Suspină, vărsând lacrimi de cleştar 
Şi tind să o consider subconştiinţă,
O falsă-ntruchipare din amar

Nu pot să știu dacă sunt eu sau nu
Și o ating, o vad cum se intoarce
Studiază chipu-mi cum devine mut
Se pierde-n fusul vieții ce o toarce

Devine un soare ce-mpraștie raze
Încet îmi orbește privirea mirată
Mă poartă prin ape, m-aruncă în frunze
Mă arde în flăcări, sunt pură, curată

Lumina din ea se prelinge în jur
Îmi zăresc înainte viitorul
Prevăd sufletu-mi pierdut, totuși pur
În neant eu cerșesc ajutorul..

Stelele

Pe cerul negru, plin de nouri
Eu văd trecutul - parcă-n stoluri
Precum un cârd de porumbei albaștrii
Care-mi continuă visele în aștrii

Iar luna niciodată nu va răsări
Fără ele, fără stelele călăuze
În negrul nopții ele-s niște muze
Ce o conduc pe-aleasă la altar

Iar când și-n apele limpezi de munte
Va curge-un sânge roșu-azuriu.
Atunci îmi voi aduce chiar și eu aminte
De trecutul cel aspru dar real și viu

Pe care luna-l clădește seară de seară
Pe raiul albastru și-ntunecat de vară
Ingrozit' amintindu-ne ea lupt' amară -
Printre războinicii cruzi și zeii coboară.

Iar atunci mii de jertfe spre iad ațintesc
În ziua prescrisă e-un abis pământesc
Îngerii-n cor cânt-acum pentru stele
Care plâng neîncetat, rămân singure ele

Și sunt nemuritoare, eterne în ceruri,
Vegheate de zei, dar pierdute de-a pururi
Cu gândul călăuzindu-le la muritori
Erau și ele-odată luptători în război

Acum stau acolo, neclintite în zare
Plutesc ci nu mor, nici nu cad in mare
Tânjesc să mai țină o spadă în mână,
Să aibă și scutul, să-și pun-o armură.

Și plang ele stelele, și plânge și luna
Și de-acuma pe veci plangea-var întruna.
Dar își merită soarta căci fără milă o viață
Au dus iar iubirea le-a dispărut din față.

Sentimentul acesta etern și unic
Ele nu-l vor simți, vor trăii din nimic
Doar din gânduri apuse, călăuze-amintiri
Renăscute din soare, răsărit cu boltiri.

Lăsaţi-mă în pace!

Să plâng pe aste braţe, lăsaţi-mă în pace!
Să plâng cu lacrimi acre cât aripa îmi tace,

Să caut întuneric când ochiul stâng îmi cere

Să caut alinare în versuri de durere.

Să plâng pe aste braţe, lăsaţi-mă în pace!

Să cruţ o  lumânare din vremurile dace,

Să caut întuneric când ochiul drept îmi cere

 Să strig singurătate din patul de tăcere.

 Să plâng pe aste braţe, lăsaţi-mă în pace!

 Să plâng în colţ de noapte, unde pădurea zace,

 Să caut întuneric când inima îmi cere

 Să ard în foc de ură cu-arome dulci de miere.

  Să plâng pe aste braţe, lăsaţi-mă în pace!

  Şi să dispar de-a pururi purtată peste ace,

  Să cad în palme aspre, cerşind singurătate - 

  Să plâng pe aste braţe, lăsaţi-mă în pace!

Vis

Pe poteca solitară, eu paşesc pe jar încins
Tălpile-mi sunt negre, trupul neatins
Arde foc în mine, dar rece mi-e privirea
Ah, ce rău e iadul... dar dulce-i nemurirea!

E ora dimineţii, eu nu mă mai trezesc
Tărâmul meu pustiu, încă-l mai păstoresc
În visul meu fanatic cu moarte şi durere
M-atrage noaptea sobră, mă cheamă şi mă cere

M-apropii-ncet de toamnă, într-o furtuna dură
Şi ploaia mă-nveleşte în lacrimi de căldură.
Cu frunzele spre ceruri, mă poartă asprul vânt
Ce-adie prin pădure, creând un dulce cânt

În somnul meu adânc, mă plimb din iad în rai
Din foc în pene albe, cu grai sau fără grai
Mă-ncântă nemurirea, dar nu-i decât o moarte
În visul meu ilustru, în visul meu... o carte.

Oh, suflet..

Suflet căzut, uitat, confuz și singur
Ce te ascunzi după un chip tăcut..
Oh tu, biet suflet gol, melodic, vergur
În ce oroare tu te-ai prefăcut?

Răspunde-mi o, tu, suflet de strigoi
Ci nu lăsa o lacrimă să cadă!
Până la urmă suntem unul ci nu doi 
Revino-ți! Nu te pierde-n ambuscadă

Pătrunde corpu-mi, insensibil ascunziș
Și-atinge a mea inimă deșartă!
Nu lăsa zbuciumu-nfăcându-mă pânziș
Acum legarea noastră s-o despartă!

Văd lumina-n tine, o, suflet pustiu
E mică, dar puternic strălucește
Oh, al meu suflet chinuit, eu știu
Ce-nseamnă tot ce-acum te stăpânește.

Egoism, ură, tristețe și patimi
Dorințe din al nopții arc desprinse
Dar suflet, oare tu verși lacrimi
Când ale corpului puteri sunt stinse?

Răspunzi "Nu știu, dar ce să faci acum
Când totul atârnă deșertic prin spini"
Eu spun că nu sunt spini ci este scrum
Și cu-o suflare ochii-mi vor fi plini

Mă cerți, m-ascunzi de omenirea dură
Tu, al meu suflet, doar m-ai apărat
În timp ce veșnicia ta indură..
Oh, suflet împarat, te-am neglijat..

Sunt una cu tine acum, suflet bun
Când lumea e rea, voi fi și eu la fel
Dar, sincer, chiar nu vreau să mă răzbun
Indiferența va fi unicul duel!

O, suflet plin de zbucium și amar
Căderea ta-n tăcere m-a surprins. 
Nu te-nchega în fumul funerar
Acum, după ce focul cel etern e-aprins!

Prin iarna de cuvinte

Îngheţ căutând alinare în această iarnă de cuvinte:
M-agăţ de tristeţe, m-agăt de tăcere, privesc înainte.
Pe apa cea rece de sticl-albăstruie paşesc fără teamă, 
O voce aparte din ceruri spre aripi de veghe mă cheamă.

Ascult, mă mişc, dansez şi-apoi m-arunc - în ceruri la ea să ajung
Iar grei îmi sunt pașii și aerul tare și norii mă-ndeamnă plâng;
Zâmbesc dar suspin oprit fiind de valul gri al disperării
Și îngerul pur mă poartă acum pe culmi înalte-ale iertării.

Inima-mi frânge, corpul îmi strânge, sângele-mi curge în rai 
N-am aripi ci flăcări, din gură-mi ies arme ci nu iese grai;
Ochii-mi ca pânza țesută de mână se deșiră, răsfiră acum 
Și chipul îmi e simplu: albă gheață, iar lacrimile-s scrum.

Poate că sunt  schimbată, poate că nu mai sunt ființă acum.
Sunt un înger sau demon căzut în tăcere prin cercuri de fum?
Părăsesc infinitul și pierdut prin lumină pășesc pe morminte
Și iar e frig și sunt un demon prin această iarnă de cuvinte...

Marea

Cu mantia nopții acoperă-mi chipul,
Acoperă-mi buzele pale și-uscate!
Mă-ntind lângă mare, mă-ntind pe nisipul
Ce-ascultă tăcut valuri reci și mișcate..

Dansează sirene, danseaz' orizontul
Ce calm e-aici tot, în al meu gol regat.
M-acoperă ceața, îmi cântă viu vântul
Mă cheamă oceanul cu glas disperat..

E tulbure apa, mi-e tulbure mintea
Și rece-i pământul, mi-e rece și mie
Văd stele pe cer, și-năuntru-mi o stea
Și pe sol arămiu o privire-arămie..

Apa cea pură ’mi-aminteşte de tine
Nisipul cel fin 'mi-aminteşte de noi
Din marea cea albă încă mai vine
Val de iubire peste umerii tăi

Dar sub cerul albastru visez fără tine,
Sub luna de sticlă visez fără noi,
Însă marea visează că înc-aparţine
Unei plaje tăcute cu umerii goi...

Prin ochii-mi împăiănjeniți

Printre zălude amintiri mă plimb cam adormită
Privind perdelele de ani, fereastra aburită
Paşesc în gol, păşesc pe apă, pe aer - dar nu cad
Pășesc prin foc, prin gheată, dar nu-i iad

Nu simt decât aceeași înțepătură simplă
Aceeași presimțire, ce veșnic  țin la tâmplă
Simt foc ce arde tare, și gheată ce racește
Simt dragostea cum arde, cum arde-așa drăcește

Și gheața cum mă taie adânc  în carnea-mi  vie
Mă simt captivă-n lanțuri, captivă-n colivie
Las apa-ncet  să curgă, las focul să se stingă
Las cerul să coboare, și serul în seringă

Mă las ușor pe stele, plutesc pe langă fluturi
Încerc să caut ușa, mă refugiez în colțuri
M-ascund între coșciuge, legându-mă de patu-mi
Cu îngerii alături și demonii-mi în patimi

Și-așa privind aievea, de printre păpădii
Mă pierd în primăvară, mă rătăcesc în vii
Deschide-se-va ușa, ca lacrima să-mi cadă
Căci iată-mi și ieșirea, din astă ambuscadă..

Amor astmatic

Prin păr îmi trec mâna,
Privind pe fereastră
Cum tremură luna
În noaptea albastră;

 Şi-mi tremură braţul,
Şi-mi murmură gura,
Şi-mi zace amorul
'Negrit ca şi zgura

 În piept de jăratic,
În suflet de paie,
Amorul astmatic
Aprins de-o văpaie.

 Îmi plânge pupila,
Mi-e teamă, şi-i rece.
.. Iar cade copila,
Şi iar nu-i mai trece..

 Mă prinde de gânduri,
De aripi mă ţine!
.. Căci eu sunt copila
Ce plânge în mine..

 Mă-ntreb ce-i cu tine,
Mă-ntreb ce tu vrei:
Un freamăt din mine
Ori inima-mi iei?

 Mă-ntreb ce-i cu mine,
Mă-ntreb ce eu vreau:
Un freamăt în mine
Ori inima-mi dau?

 Privesc iaraşi cerul
Şi luna cum zace;
Îi spun ce-i amorul,
Şi totuşi... ea tace.

Plouă, plouă, plouă..

Plouă, plouă, plouă.

Picături de ploaie 

Cufundă asfaltul.

Răpus de şiroaie,

Îmi tremură glasul;

Pierduţi îmi sunt ochii

În ceţuri albastre...

Şi-mi picur' pe rochie

Frânturi reci din astre.

Nori trişti trec tomnatic

Seninu-i departe;

Eu zac singuratic -

Respir numai moarte.

Pe pleoape am sânge,

Mi-e vânăt obrazul

Și sufletu-mi arde

În flăcări ca iadul.

Se scurge asfaltul

În bălțile negre,

Răsună neantul

În valsuri funebre.

Plouă, plouă, plouă..