Patru

S-a-ntunecat afară. E târziu
dar meditam - și m-am gândit să-ți scriu..
Trec anii peste noi - ne-ndoaie, răvășesc,
Ne-ndreaptă, ne repară, rânduiesc

Parc-a fost ieri când tu m-ai cunoscut
Și-o zi n-aș recunoaște c-am crescut,
Și parc' abia de ieri încerc treptat
să-ți deslușesc misteru-n ochi sculptat

Parc-a fost mâine când te-am cunoscut
Căci par șaptișpe ani a fi trecut
de când m-ai strâns în brațe prima dată
Și-am vrut să nu-mi dai drumul niciodată!

Dar nu s-au scurs din ani decât vreo patru
Și mă-ngrozesc în fața Cronosului aspru
că patru ani îmi par eternitate
Și tot atâția-mi par o zi și-o noapte.

Eu sper să treacă peste noi din nou
Măcar vreo douăzeci de ore, drept cadou
și patru. Și voi spera tremurătoare, apoi
Ca timpul să devină pentru noi
un infinit-de-patru.

Octombrie

In ăst' vis cromatic de toamn-adormită
Pupila îmi crapă pe marmura rece
Privind cum dispare zeiţa rănită
În somnuri adânci, grăbită să plece

Peste pietre morbide şi negru pămant
Stă luna cu versu-i pustiu şi secat
Nu vezi stele albe ce ochii-ţi frământ'
Doar nori singurateci pe cer sufocat

Şi bat vânturi reci şi se scutură pomii
Cu umbre albastre pe pământul uscat
În covorul cu frunze căzute-ale vremii
Din toamna pustie cu trup nemişcat

Un freamăt de-octombrie 'mi-alină durerea
Şi-aud cum mai curge izvor fermecat
Să-i simt alinarea, să-i simt mângâierea
Izvor de rugină pe plai secerat

Îmi închid uşor ochii căci noaptea-i târzie
Şi inima-mi saltă în frigul etern
Mă strigă ecoul 'napoi cu dârzie
Căci totul e gol şi pustiu ca-n infern

În ochii-mi de lut se strecoară tăcerea
Şi linii de crengi, de copaci şuierand
Îmi întunecă ceaţa şi astăzi vederea
Dar privesc, iar privesc păduri sângerând...

Untitled

Se dizolvă-anotimpul deja
Simt că-i toamnă - e frig şi răzbate
Dinăuntru-mi un rece fior
Ce-mi împrăştie amorţeala din coate

Întorcând pagini aspre, citesc
Rătăcindu-mă printre cuvinte
Mă învârt prin gândiri, obosesc
Nu-mi pot scoate amarul din minte.

Mă-ntristez să privesc înăuntru
Nu mai ard, nu mai fierb, abia simt
Tremur vag în al inimii centru
Şi mă las răvăşită de timp

Pe fundal nu se-aud decât clape
Apăsate cu chin. Mai vibrează
Nişte note ce-s moarte aproape
Dinspre orga ce-n vid sângerează..

Confess.

Apleacă-ți capul golit de păcate

Și-ntinde-mi a' tale mâini reci și uscate

Întoarce-ți obrazul, descoperă-ți chipul

Sărută-mi pupila, aprinde chibritul

Ți-oi ține de veghe, te-oi ține de mână,

Te-oi strânge în brate, te-oi lua de nebună

Ți-oi zice cuvinte, ți-oi ține discursuri

Ți-oi pune-ntrebări, și da zeci de răspunsuri.

Nemuritoare

Muritori suntem cu toţii pe acest răpus pământ
Omenesc ni se încheie viaţa-ntr-un deznodământ
Un punct în care somnul ne va fi rostit
Iar vremea cea de călător va lua sfârşit

La zidul morţii noastre, vor zăcea plângând
Familii îndoliate, citind adânc, profund
Versuri demult ramase din al vieţii port
Versuri nemuritoare cu autorul mort

Dar zidul morţii mele va fi tăcut şi gol
Fiindcă eu în stele voi merge ca un sol
Ţinând stindardul morţii în a mea albă mână
Un ucenic al lunii, nemuritoare zână

Dar nemurirea asta etern o voi trăi
În moartea mea profundă cu sentimente vii
Iar astă moarte pură, nemuritor va fi
Trăindă-n ochi de cer, ascunsă-n elogii

Şi-atunci când orizontul eu nu-l voi mai vedea
Decât lumea întreagă - în nemurirea mea
La zidul morţii mele voi vedea 'tunci zăcând
Nenumărate roze pe-al meu cel sec mormânt

Iar moartea îmi va fi atunci răspuns
La toate întrebarile pe care mi le-am pus
Fără să realizez că timpul nu-i de-ajuns
Decât pentru o viață, dar sufletul e-apus.

În a mea albă înnegrire înspre moarte
În muribunda mea bolire spre sepultură
Nemuritoare-n veci voi fi păstrată-n carte,
Rămas gravat un nume de făptură

În trăirea eternă, totuși fără de viață
Mă voi ascunde în infinitul abis ceresc
Traversând imperiile unui tărâm nepământesc
Nemuritoarea moarte, adânca bătrânețe..

Ianuarie

Tăramul alb de gheaţă răsare la apus
Copacii singurateci din ei vlaga au scurs
Vezi numai urme-n nea, urme de paşi domoli
Şi-un soare pal şi trist, cu norii săi cei goi

E iarna iar, e rece.. pustiu dar fermecat
Şi frigul mă petrece cu vânt neînduplecat 
Pădurea urlă tare un imn necontenit
Şi ceaţa-uşor se lasă pe plai încremenit

Acum e-un aer rece, şi luminat văzduh
Şi lângă lacul palid se mai zăreşte stuh
Priveliştea se-ascunde de noaptea ce-o sa vină
Cu luna sa maiastră şi linistea deplină

Un corb se mai aude, cu graiul său temut
De printre codrii negri, uscaţi, cu freamăt surd.
S-a rătăcit un vuiet pe-o pajişte lucindă
Ce fără margini zace, un labirint - oglindă

E iarnă iar în ochii mei, urlând tăceri depline
E iarna siluetelor, zăpezi şi ger în mine
E iarnă - lacrimi de argint, miraje fascinante
E iarnă, trupu-mi e răcit şi gându-mi e departe...

Dar Nu Sunt

Omidă-ntre fluturi, târându-mi agale
Lumina din spate cu coatele goale
Cu părul cenuşă şi iris din lut
Şi trup din argilă cu suflet tăcut

Tu mă critici mereu că nu-s tu, că-s omidă
Nu zbor, nu zâmbesc, nu mă place oglindă
Că nu-s ea, că nu-s ei, că sunt nimeni, că-s eu
Că sunt albă sau seacă sau rece, ţi-e greu?

Ţi-e greu să mă vezi, ţi-e greu să m-auzi
Ţi-e greu să mă strigi, să ma scuturi de frunzi?
Ţi-e greu să citesti ochii-mi  pali si tăcuti?
Ţi-e greu.. sau, ca toţi, doar nu vrei să m-auzi?

Tu eşti toţi, eu nu sunt, şi iar - toţi sunteţi tu
Cuvinte să-mi zici ai destule, cum nu?
Priviri să-mi arunci ai destule, ai avut
Mă-ntreb, măcar ştii cât amar ai cernut?