Pădurea

 Sub cerul cenuşiu şi-ntunecat al toamnei

Privesc profund, admir pădurile-aurite

Şi parcă simt, domol misterul mă cuprinde

Înconjurată sunt acum de către zei

E cerul, e pamantul, este apa

Sunt miile de stele din văzduh

Sunt toți cei ce veghează noaptea

Până și soarele sau luna cea de sus

Sunt ei, chiar păzitorii noștrii,

Ai anotimpurilor, vremii ce-a trecut

Sunt zânii tomnatici cei ce zorii

Zilelor în amurg au prefăcut

Iar în astă pădure vie, dar moartă

Pătrund cu sfială împingând de poartă

Ușor mă prefac în lumină străluce

Iar codrul cel negru și vechi mă seduce

În adâncul său aflu un grai nerostit

Un cântec măiastru de îndrăgostit

Mă mișc dar nu pot să rostesc chiar nimic

Nestăvilitei tăceri îi devin ucenic

O altă lumină lângă mine răsare

Zăresc ca-n oglindă o albă-nfățișare

Chipul mi-atinge cu mâna-i de-argint

Deși pare tristă, ochii dânsei mă mint

Mă feresc și fug, neputând să grăiesc

Dar șoimana-mi aruncă blestemul zeiesc

Pădurea straveche și acum o cutreier

Prin pasaje secrete rămân un condeier.