M-agăţ de tristeţe, m-agăt de tăcere, privesc înainte.
Pe apa cea rece de sticl-albăstruie paşesc fără teamă,
O voce aparte din ceruri spre aripi de veghe mă cheamă.
Ascult, mă mişc, dansez şi-apoi m-arunc - în ceruri la ea să ajung
Iar grei îmi sunt pașii și aerul tare și norii mă-ndeamnă plâng;
Zâmbesc dar suspin oprit fiind de valul gri al disperării
Și îngerul pur mă poartă acum pe culmi înalte-ale iertării.
Inima-mi frânge, corpul îmi strânge, sângele-mi curge în rai
N-am aripi ci flăcări, din gură-mi ies arme ci nu iese grai;
Ochii-mi ca pânza țesută de mână se deșiră, răsfiră acum
Și chipul îmi e simplu: albă gheață, iar lacrimile-s scrum.
Poate că sunt schimbată, poate că nu mai sunt ființă acum.
Sunt un înger sau demon căzut în tăcere prin cercuri de fum?
Părăsesc infinitul și pierdut prin lumină pășesc pe morminte
Și iar e frig și sunt un demon prin această iarnă de cuvinte...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu