Stelele

Pe cerul negru, plin de nouri
Eu văd trecutul - parcă-n stoluri
Precum un cârd de porumbei albaștrii
Care-mi continuă visele în aștrii

Iar luna niciodată nu va răsări
Fără ele, fără stelele călăuze
În negrul nopții ele-s niște muze
Ce o conduc pe-aleasă la altar

Iar când și-n apele limpezi de munte
Va curge-un sânge roșu-azuriu.
Atunci îmi voi aduce chiar și eu aminte
De trecutul cel aspru dar real și viu

Pe care luna-l clădește seară de seară
Pe raiul albastru și-ntunecat de vară
Ingrozit' amintindu-ne ea lupt' amară -
Printre războinicii cruzi și zeii coboară.

Iar atunci mii de jertfe spre iad ațintesc
În ziua prescrisă e-un abis pământesc
Îngerii-n cor cânt-acum pentru stele
Care plâng neîncetat, rămân singure ele

Și sunt nemuritoare, eterne în ceruri,
Vegheate de zei, dar pierdute de-a pururi
Cu gândul călăuzindu-le la muritori
Erau și ele-odată luptători în război

Acum stau acolo, neclintite în zare
Plutesc ci nu mor, nici nu cad in mare
Tânjesc să mai țină o spadă în mână,
Să aibă și scutul, să-și pun-o armură.

Și plang ele stelele, și plânge și luna
Și de-acuma pe veci plangea-var întruna.
Dar își merită soarta căci fără milă o viață
Au dus iar iubirea le-a dispărut din față.

Sentimentul acesta etern și unic
Ele nu-l vor simți, vor trăii din nimic
Doar din gânduri apuse, călăuze-amintiri
Renăscute din soare, răsărit cu boltiri.